on the verge of extinction... again

[Aproape opt luni mai tarziu, pe terenul de baschet, avea sa ii ofere singurul zambet pe ziua aceea care se intampla sa fie chiar ziua ei. Si era sigura ca el e printul din poveste.]

[Un an mai tarziu, sub un bec chior]
"Si nu mai sunteti impreuna?" o intreaba.
Iar ea ridica din umeri. Fum.
"I guess it just died out."
"Pai bine mai, ce dragoste mare a mai fost si asta?
"A fost... candva. Timpul trecut."

[Un an mai tarziu, o noua relatie si o noua despartire peste doar cateva luni. Ambele momente aveau sa-i dea aripi... pentru scurta vreme.]

[Doi ani mai tarziu, intr-o zi insorita la sfarsit de septembrie]
"Stii, ce am apreciat intotdeauna la tine a fost ca..."
"O zi buna!" si il ocoleste, lasandu-l cu mana intinsa.

[Cateva ore mai tarziu, intr-o zona necunoscuta a orasului, intr-o cladire putin sinistra la exterior]
Cata aglomeratie! Dar poate sa scurtcircuiteze toata nebunia asta, nu? Poate sa incerce... Isi aranjaza cravata si zambeste. Si reuseste sa afle unde trebuie sa ajunga si cu cine trebuie sa vorbeasca. Se strecoara printre oameni si ajunge la lift. Fain lift. Cu oglinda. Se stramba putin in ea. A ajuns. Iese si se duce la prima usa. Nu, nu e asta. Dar suna interesant. Si i se aprinde beculetul. Poate sa scurtcircuiteze bine totul daca reuseste sa impresioneze pe cine trebuie. Si ciocane la usa si i se spune sa intre.
"Buna ziua, as avea si eu cateva intrebari..."
Are de fapt multe intrebari pregatite. Pentru ca vrea sa stie de la inceput in ce naiba se baga. Amandoi sunt surprinsi. Ea nu se astepta la un tip cu parul lung si tricou cu Metallica, el nu se astepta la nimeni. Isi cazeaza gentuta pe marginea biroului si ii accepta invitatia de a se aseza. Si incepe cu intrebarile. E bine, simte ca pune intrebari bune si marcheaza puncte. Si vine si intrebarea lui. Vrea sa stie cine e. Ezita, dar... pana la urma tot o sa afle, ce naiba! Si ii explica. Mai putin motivele ei. A nimerit unde trebuie. Nu unde ar fi trebuit sa nimereasca oficial, ci exact unde trebuie ca sa obtina exact ce-si doreste.

[Unsprezece luni mai tarziu.]
E 8:15. E bine. Ajunge la timp. Se opreste la chiosc sa isi ia revista, sa aiba ceva sa-i distraga atentia in caz ca va trebui sa-l astepte ceva mai mult. Nu se poate abtine sa nu se priveasca in toate geamurile magazinelor pe langa care trece. Oare cum o sa-i para? Aproape ca pluteste gandindu-se la ochii lui atat de albastri. Nu are mult de asteptat. Apare repede si vine spre ea. Si ii face semn sa-l urmeze. Hmmm, la asta nu s-ar fi asteptat. Ce naiba, se simte ca un obiect expus intr-un muzeu la care se holbeaza toata lumea. Da, e placut ca vorbeste frumos despre ea. Si totusi... ea isi imagina ca... vor fi singuri. Vrea sa mai cunoasca pe inca cineva. Si ea il urmeaza ca un catelus. Nici nu banuieste... Boys will be boys... especially when around one another. Ce rautaciosi pot fi unul cu celalalt. Pe ea nici nu o baga in seama... o vreme... Dupa care urmeaza intrebarea aia ciudata. Iar ea ridica din umeri. Nu stie...
"Tot?"
"Chiar tot? Tot universul sau la ce fel de tot te referi?" o intreaba cu un zambet larg tipul al carui nume nu-l stie si de a carui existenta nu ii pasa... inca!
Hmmm... rade de ea, nu prea-i convine asta. Cretin! Il eticheteaza in minte.

[A doua zi]
E putin furioasa. Pentru alea cateva minute cu tipul cu ochi albastri trebuie sa dea de toti idiotii. Si ar vrea sa procedeze ca de atatea alte ori, sa faca ea totul pentru toti ca sigur termina mai repede si mai bine. Dar de data asta a dat de idioti incapatanati. Si pentru prima data se bucura ca-l vede pe cretinul vesel din ziua precedenta. Un cretin foarte inteligent si foarte bine informat se pare. Nu i-a mai pus nimeni intrebarile astea. Si nu la modul asta, nu in cuvinte asa dure, fara sa-i lase posibilitatea sa dea raspunsuri interpretabile.
"Ma urasti?"
"..." Inca o intrebare care a luat-o prin surprindere.
"Ma urasti. Nu conteaza."
Si in continuare alterneaza glumele si momentele de seriozitate. Si deodata... ce dracu'? Dar e el e inca acolo. Si o prinde in brate.
"O sa..."
Si ea ii simte intai respiratia in par, apoi degetele, apoi respiratia la ureche in timp ce isi continua fraza. E ii vina sa rada si sa-i spuna ca nici n-a fost vreodata cazul, dar se abtine. Sa creada ce vrea. Dar sa nu-i dea drumul. E inca speriata de ce-ar fi putut sa se intample.

[Dupa inca o zi]
Ce ticalos e! Doar ca sa fie cat mai mult in preajma ei. Dar e atat de bine cand o trage aproape, cand o tine in brate, cand ii simte pielea, mirosul, cand ii sopteste la ureche.
"Nu stiu."
"Cum nu stii?" Si il bufneste rasul. Si ii ridica usor nasul cu degetul. Si o face si pe ea sa zambeasca. Dar e si mai hotarata.
"Nu stiu!" Adica ar trebui sa-i fie clar ca stie, dar nu vrea sa-i spuna. Si il priveste cu ura. Viata ei nu il priveste. Pe ea nu-l intereseaza viata lui. Vrea doar sa-l simta aproape in momentele alea. Desi ar face in continuare orice sa nu-l piarda pe tipul cu ochi albastri. Si inca nu se intreaba daca nu cumva a fost pur si simplu pasata de la unul la celalalt.

Fum. Fum si decadenta.

• Daca esti un mos cretin domn trecut de o anumita varsta, trebuie sa lovesti cu carutul fetele care stau la coada la casa si sa te bagi in fata lor. Ele sunt tinere, pot sa stea mai mult in picioare, trebuie sa respecte batranetea. Ce conteaza ca poate au trei produse in cosul de mana in timp ce tu ai un carut plin? Daca indraznesc sa protesteze, trebuie neaparat sa te miri de cat de nesimtiti pot fi tinerii din ziua de azi.
• Daca esti o vaca proasta care n-ar fi trebuit sa se reproduca mamica, trebuie sa-ti lasi copilul sa scoata tot felul de sunete care incearca sa imite diverse animale. Si sa-l lasi sa-ti ia toate produsele pe care le pui pe banda si sa le arunce in sus ca sa aterizeze pe unde se nimereste. In cel mai fericit caz... tot pe banda. Insa in majoritatea cazurilor... pe jos, la dracu'n praznic sau in capul celorlalti oameni care stau la coada sau al tipului/ tipei de la casa. Pentru ca unele au ajuns la mama dracului si iti ia mult timp sa le recuperezi, copchilul termina cu produsele tale si pune mana pe cele ale fetei care e la coada in spatele tau. Daca fata respectiva se opune, tu trebuie sa-i tii partea micului cimpanzeu.
• Daca vrei sa cumperi peste, trebuie neaparat sa-l studiezi inainte cu mainile, nu cu ochii. Daca o fata iti atrage atentia ca nu e frumos, ii spui "N-am stiut!" si studiezi in continuare pestele cu mainile. Daca insista, o repezi furios cu un "N-am stiut, n-auzi?!?" si iti reiei activitatea. Daca iti spune ca scrie mare deasupra pestelui, ii spui ca e o "curva proasta"
• Nu poti sa cumperi un produs fara sa te asiguri de calitate. Asa ca trebuie sa incerci deodorantele, cremele si orice alte cosmetice inainte. Ce conteaza ca n-au eticheta de TESTER? (Apropo, si eu am comis-o cu un parfum intr-unul din magazinele The Body Shop - eticheta de pret era verde, ca si eticheta de TESTER si am fost neatenta... si imi venea sa intru in pamant de rusine apoi. Si da, l-am cumparat. Norocul meu ca intamplator imi si placuse. Dar sa inchei paranteza serioasa...) Le incerci, ca doar n-o sa dai bani pe ele ca sa constati apoi ca nu-ti plac. Daca nu-ti plac, le pui capacul la loc si le pui pe raft. Ce daca vine cineva care le pune in cos crezand ca-s nedesfacute? Trebuia sa testeze mai intai. Tot ca sa te asiguri de calitate, nu iei biscuiti, ciocolata, snitele inainte sa desfaci ambalajul si sa incerci. Apoi le pui iar pe raft, cu partea desfacuta inspre spatele raftului. Eventual iei altele in ambalaje nedesfacute. Dar mai bine nu mai iei nimic. De ce sa arunci banii degeaba? Nu ti s-au parut a fi ceva extraordinar.

Hmmm... cam scurta lista, dar altceva nu-mi vine in minte acum. Alte idei?

Mai departe. Bunul simt de a veni cu argumente pertinente in sprijinul unei afirmatii. Nu, "esti prost ca te-a facut ma-ta bou/ urat/ gay" nu se cheama ca ai argumentat ceva. Da, stiu, nu prea avem sansa sa vedem asa ceva (adica exact ce am scris eu intre ghilimele putin mai sus), de obicei genul asta de comentatori imbecili nu nimeresc locul unde se pun cratimele. Si nu se pun nici argumentele care tin de sfera fantasticului. Cum zicea un fost prof... "ca mi-a trimis mie Fecioara Maria e-mail!" Imi pare rau, nu e un argument.

Si ajungem acum si la bunul simt de a sti sa scrii in limba in care comentezi. De a sti sa scrii in general. De a sti ca nu e frumos sa ti se blocheze CAPS LOCK pe parcursul a randuri intregi, de a sti sa folosesti dracului cratimele, semnele de punctuatie. In caz ca nu e clar pentru toata lumea, lucrurile stau in felul urmator:

[cuvant][semn de punctuatie][spatiu][cuvant]

culori: rosu, verde, albastru;
unu; doi; trei;
Ninge. Bate vantul.
Scuzati lipsa de imaginatie? Multumesc!

Bun, subiectul fierbinte e ala cu maidanezii. Am fost atacata, muscata de caini. Si asta de mai multe ori, fara ca eu sa ii provoc. De fiecare data s-a intamplat in timp ce ma intorceam acasa, eram obosita si de-abia asteptam sa ma vad picand in pat, n-as fi avut nici un interes sa provoc un caine de pe strada. Numai ca dupa incidentele cu cainii n-am avut de fiecare data norocul sa ajung sa pic in patul de acasa. Nu asa repede cum mi-as fi dorit eu. Drumul meu spre casa s-a mai lungit prin ambulanta si spital. Ultima data am avut noroc. M-am ales doar cu o botina facuta praf si cu niste vanatai pe picior pentru ca m-a strans zdravan. Dar macar n-am sangerat si am putut sa merg... relativ bine, sa zicem. Si macar am ajuns direct acasa atunci. Insa acum aproape doi ani n-am fost asa norocoasa. Inca mai am urmele de pe picior, de unde m-a "capsat" (exprimarea omului de pe ambulanta). Nici in iarna lui 2007 n-am scapat mult mai ieftin. Macar de urmele de atunci am scapat pana acum. Si i-am vazut si pe altii atacati de caini. Asa ca orice solutie care lasa Bucurestiul fara caini ai nimanui pe strazi e buna pentru mine. Chiar daca imi plac la nebunie cainii mari si sanatosi. Am subliniat suficient de tare sanatosi? Sunt in special pentru eutanasierea chestiilor pe trei picioare, cu bucati de blana lipsa si ochi rosii. Si, in caz ca se intreaba cineva, da, eu m-as sinucide daca as ramane fara o mana sau un picior. Pe vremea cand eram inca minora am avut o tentativa pentru ca eram urata. M-au urmarit doua prietene si m-au tras din fata trenului. Le-am evitat ca pe ciuma o vreme dupa aia. Revenind. Chiar daca oricine ma cunoaste stie ca sunt topita dupa Rex si cei din rasa lui in general. Chiar daca eu is nebuna aia care opreste oameni cu ciobanesti germani si husky pe strada - "se poate?" Am explicat astea intr-un comentariu (link, screenshot) la un alt articol (link, screenshot) si am primit un raspuns (link, screenshot) al cuiva cum ca nu crede, ca e prea fantastic, ca probabil muscat la mine inseamna ca mi-a atins cu botul posetuta. Lasand la o parte faptul ca eu sunt mai mult cu ghiozdanul si mai rar cu posetuta, primul meu impuls a fost sa-mi pozez piciorul (pe care se vad clar inca urmele caninilor) si biletele de iesire din spital. Si mi-a parut rau ca nu mai am botinele. Mai am totusi blugii din 2008, pe care nu i-am aruncat, ca, na, se poarta rupti (desi, din cate am vazut, asta inseamna o taietura la genunchi, nu gauri pe gamba in spate). Am zis totusi da-o dracului, nu merita... sa stau sa ma epilez (yeah, call me vanity, I know) si sa blurez numele medicilor in poze.

Bun, sa ajung acum la comentariul care m-a enervat. Postul (link, screenshot) nu mi se pare deranjant. E amuzant, chiar daca nu mi se pare ca ar prezenta o solutie valabila, iar eu maidanezi curati n-am intalnit. Afectuosi? Uneori, unii da. Si tocmai despre aia care se apropie prea tare pot spune cu siguranta ca put. Ce m-a facut sa iau foc a fost insa comentariul asta (link, screenshot) si urmatoarele ale aceluiasi om. N-am avut rabdare sa le citesc decat pe diagonala. Nu. Nu asa se comenteaza. Omu' nu stie sa scrie, nu stie sa argumenteze - caini vegani?!? Alo, manualu' de zoologie! Pe noi de ce ne-ai invatat ca_cainele e construit in asa fel incat sa consume in principal carne? Ca_cainele face parte dintre carnivore? Vai, sa-mi fie rusine, pana la varsta asta n-am stiut ca_cainele paste si rumega iarba (oare si fumeaza?). Ca_cainele are si el, ca si vaca, stomacul impartit in patru compartimente. In ceea ce ne priveste pe noi oamenii, solutia e sa ne sinucidem corect! (daca n-aveti stomacul tare, nu va uitati la clipuri - arata oamenii aia intr-un hal...).

Cine dracu' le-a pus net astora? Am mai auzit ideea aia cu introducerea unui test care sa decida daca o persoana are dreptul sa foloseasca internetul si asa mi se pare acum ca ar fi o idee excelenta. M-am saturat de cretini. Respectivului i-as sugera sa se duca sa propovaduiasca veganismul si printre crocodili. Pentru imbunatatirea calitatii rasei umane.

Pot sa inteleg ca unui om ii plac cainii, ca ii e mila de ei, ca e dezgustat de oameni - si eu sunt dezgustata de majoritatea celor pe care ii intalnesc. Dar nu pot sa tolerez prostia si genul asta de manifestari. Comentariile alea sunt pline exact de ura pe care o critica la restul oamenilor. Sincer, un argument mult mai bun ar fi fost filmuletul asta. Da, e un desen animat, dar uitati-va la el, merita.

Netiquette - pentru cine nu stie ce e aia, Google s-a inventat cu un scop! Eu am auzit pentru prima data termenul de la Ionutzu.

La doar cateva zile dupa ce am dat pentru prima data de acel 'House of Fire'... Alice Cooper era deja noua mea mare obsesie muzicala. Cronologic vorbind, a treia cu adevarat mare, dupa Aerosmith si Staind. Ultima cu adevarat mare, pana sa descopar Amon Amarth pe 'Bang Your Head 2005'. M-am pus pe cautat albume, videoclipuri, informatii. Am descoperit ca mai auzisem totusi pana atunci o piesa de-a lui, 'Poison' (guys, this is the topless version - enjoy, she's got nice breasts!). Doar ca nu stiusem niciodata pana atunci cine o canta. Primele albume cu care am intrat in contact au fost 'Trash', 'Hey, Stoopid' si 'Constrictor'. Primul e probabil si cel mai cunoscut. E intr-adevar facut sa placa, eu nu pot sa gasesc nici o piesa care sa nu-mi placa pe tot albumul. In afara de 'Poison', 'House of Fire' si de celelalte doua piese mai cunoscute, 'Bed of Nails' si 'Only My Heart Talkin'', preferatele mele sunt 'Why Trust You' si 'Hell Is Living Without You'. Personal, mi-a placut totusi mai mult 'Hey, Stoopid', sunt pe albumul ala cateva piese pentru care am facut o adevarata obsesie... cea care da si titlul albumului, 'Might as Well be on Mars', care inca imi bantuie multe nopti, 'Wind-up Toy', 'Die for You'. Mi-au mai placut mult si 'Dirty Dreams' si 'Little by Little'. 'Constrictor'. Da, 'Teenage Frankenstein'. Ma simt. Ma simt chiar foarte des asa. Si sa nu uitam nici de 'He's Back (The Man Behind the Mask)', chiar daca a trecut ceva timp de cand n-am mai ascultat-o.

Apoi le-am descoperit pe cele de pe la mijlocul si inceputul anilor '70. 'Welcome to My Nightmare' si 'From the Inside' mi se par geniale. Am stat mult sa ma gandesc ce piese sa selectez de pe ele. 'Welcome to My Nightmare', 'Years Ago', 'The Awakening', 'Steven', 'Escape'. 'From the Inside', 'The Quiet Room', 'Millie and Billie', 'How You Gonna See Me Now', 'Jacknife Johnny'.

'Killer' si 'Love It to Death' imi plac iar mult, chiar mai mult decat 'School's Out' sau 'Billion Dollar Babies'. Sigur, piesele care dau titlurile celor doua albume sunt geniale, dar in rest... nu prea exista altceva care imi placa asa cum mi-au placut 'Ballad of Dwight Fry', 'Desperado', 'Halo of Flies', sau 'Under My Wheels'. Tot din perioada aia e si 'Teenage Lament' (de pe 'Muscle of Love').

Si apoi am descoperit cele trei albume ale inceputului de mileniu, 'Brutal Planet', 'Dragontown' si 'The Eyes of Alice Cooper'. Si ultimul pe care l-am descoperit atunci si mi-a placut a fost 'The last Temptation'. Albumele de la inceputul anilor '80 n-au prins la mine. Poate doar 'Flush the Fashion', dar nici ala prea tare. 'Pain' e singura melodie de pe albumul ala pe care o ascult mai des. 'Zipper Catches Skin' nu, chiar daca m-a amuzat clipul asta. 'Special Forces' si 'Dada' nici atat. Mult mai pe gustul meu mi s-au parut ultimele doua, 'Dirty Diamonds' si 'Along Came a Spider', chiar daca nu se pot compara cu albumele din anii '70 sau cu 'Hey, Stoopid' sau 'Trash'.

Well, it was fun going though all these...

Oficial, am fost chiar mai mult decat fenomenal de cuminte. Tin minte ca i-am turnat un castron cu ciorba in cap unui coleg la gradinita (ca mie oricum nu-mi placea, nu mi-au placut niciodata chestiile care contin orice fel de legume) si ca m-am batut cu un coleg de la scoala pentru o guma de sters. Si cam astea sunt toate incidentele de cand am fost mica. Nu prea as fi avut cum sa ma cert cu alti copii pentru ca nu prea am interactionat cu alti copii. Cat am stat la parintii tatalui nu am iesit aproape niciodata din curte neinsotita de ei. La Brasov nu prea ieseam afara sa ma joc. Citeam acum aproape o luna un articol la Adrian Ciubotaru. Aproape toate cele din articol si comentarii imi sunt cunoscute doar din povestirile altora. Si e vorba de absolut toate cele care implica de mai mult de o persoana. Mi-ar fi placut sa joc tenis, dar n-aveam cu cine si ai mei au considerat mereu ca sportul nu e o chestie care "sa merite" asa ca... rachetele mai mult adunau praf si panze de paianjeni. Rar, rar de tot reuseam sa-l conving pe tati (mama nici nu era in stare sa ridice racheta, prea grea) sa iesim in parc sa jucam pe o alee. Si atunci se satura repede. Ba ca a obosit (ok, stiu, omul intotdeauna a muncit enorm si respect asta si totusi... uf!), ba ca lovesc prea tare si prea i le trimit "bombe", ba ca e prea multa lume care trece... Acrobatii prin casa sau la bara de batut covoare puteam sa fac si singura. Sa decupez personaje din hartie si sa imi imaginez povesti in care sa le pun sa joaca roluri la fel. Imi placea sa visez. Sa stau sa imi imaginez situatii similare celor din carti, continuari ale povestilor de acolo, cu mine printre personaje. Cu mine si nimeni altcineva dintre persoanele cunoscute. Si nu povesteam nimanui povestile din mintea mea. Ai mei n-ar fi avut rabdare sa ma asculte, iar cu altcineva nu prea vorbeam oricum. Am fost copilul care se ascundea in spatele parintilor atunci cand se intalneau cu altcineva, copilul care ramanea mereu mut cand i se punea o intrebare de teama sa nu spuna vreo prostie cu care sa i se poata da in cap.

Am fost mereu pe cont propriu. Daca se intampla sa ma lovesc, sa stric ceva, nu vroiam decat sa ascund asta si sa rezolv eu problema. La suprafata, totul era intotdeauna perfect. Mama n-avea nevoie de un drac de copchil care sa o supere si sa o bage in mormant. N-am spart geamuri, n-am murdarit haine de pamant. Dar ma taiam pe picioare cu niste lame boante cand eram singura in camera mea si nu ma vedea nimeni. In partea de sus, pe interior, sa nu se vada nici macar atunci cand purtam pantaloni scurti. De ce? Oricat de idiot ar parea motivul... era ideea aia cu a deveni mai bun prin suferinta. Mi-as fi dorit sa nu mai fiu urata, sa nu mai fiu proasta, sa nu mai fiu scarboasa. (Ah, da, in caz ca se gandeste cineva sa-mi vina cu chestii de genul "e trendy sa fii emo"... sa faca bine sa se apuce sa caute in galeata de gunoi inainte. Poate-si gaseste cei doi neuroni pierduti pe acolo. Chestia asta se intampla in urma cu mai bine de 15 ani, de "emo" sau de "trendy" auzisem un drac si am avut grija sa nu afle nimeni de obiceiul asta la vremea respectiva).

Am chiulit o singura data in scoala generala. Pe la sfarsit, la o ora de istorie la care profesorul intarziase (si sincer nici nu stiu daca a venit pana la urma) si tot restul clasei s-a decis sa plece. O singura data in clasa a noua. La ultima ora de latina din semestrul doi. Latina nu era o materie care sa-mi placa, aveam un 9 si un 10 si n-as fi vrut sa ma asculte si sa-mi stric media. Nici macar o singura data fara permisiune in clasele a zecea si a unsprezecea. Cu permisiune insemna permisiune de la parinti/ profesori/ directori. Permisiune pe care o obtineam fenomenal de usor de la oricine pentru ca in rest chiar lucram mult, mergeam la olimpiade locale, judetene, nationale si ma mai si intorcea cu premii. Mi-am facut aproape intotdeauna temele. De fapt, nu pot sa-mi amintesc de o singura data macar cand sa nu-mi fi facut o tema. Poate ca o fi existat si astfel de ocazii. D-aia l-am pus pe acel "aproape" acolo. In fine. Ideea e ca imi faceam temele. Chiar daca era vorba de materii care nu-mi placeau si atunci o lungeam, ramanea sa termin in noaptea dinaintea termenului limita. La materiile care imi placeau (mate, fizica, geogra, uneori engleza sau chimie) lucram in draci. Nu doar temele ci si suplimentar. La mate si la fizica am ramas cu teancuri de caiete de probleme suplimentare din perioada liceului, teancuri care cantaresc mai mult decat mine.

"Imi urasc parintii."
In perioada liceului o spuneam cu toata sinceritatea. Spuneam mai devreme ca, atunci cand faceam o tampenie, tineam asta pentru mine si ma apucam sa o rezolv singura. Imi era groaznic de frica de reprosuri. Am auzit chestii de genul "vita incaltata" sau "scroafa ordinara" mult prea des. Daca luam un noua in scoala generala veneam acasa, deschideam toate geamurile "sa aerisesc" (mama avea o obsesie cu aerisitul de nu stiu cate ori pe zi), ieseam afara sa alerg in frig imbracata subtire. Scopul era sa racesc si sa treaca asta in prim-plan, nu faptul ca luasem un noua si ca eram "o vaca lenesa" care n-ar fi avut altceva de facut decat sa invete ca ei "imi suflau in cur" si nu trebuia sa am grija de un copil mic si sa muncesc pe camp asa cum facea mama cand era de varsta mea. Ah, si mai era o chestie. Ea totusi reusea sa aiba numai note de zece la toate materiile. Da, eram mica si proasta si credeam. Asa cum am crezut-o moarta de primele cateva ori cand s-a trantit pe pat tinandu-si respiratia dupa ce-mi spusese plangand ca nu stie de ce a fost pedepsita cu un asemenea drac de copchil, ca o bag in mormant, ca o sa vad eu ce rau e fara mama atunci cand o sa moara, bla, bla, bla. Ca fapt amuzant, alergatul in frig cu parul ud si haine putine chiar m-a ajutat sa am acum o oarecare imunitate. N-am nici pe dracu' daca ies dimineata afara cu parul inca ud dupa dus, chiar daca afara sunt cateva grade cu minus. De cand am venit in Bucuresti am avut parte de doua raceli serioase (adica nu chestii de genul ma trezesc dimineata cu o senzatie ciudata in gat "testing, testing, this is my voice... uuuu... nasty voice..." dar pana dupa-amiaza nu mai am nici pe dracu), in octombrie 2003 si noiembrie 2006. Imi era teama de decembrie 2009, dar m-a lasat in pace ghinionul la capitolul asta.

Mda, am cam deviat. Incercare de revenire... In perioada liceului s-au schimbat lucrurile. In clasa a noua am iesit pentru prima data in oras cu colegii. Au fost primele iesiri din viata mea fara cineva din familie cu o destinatie diferita de scoala. Na, cu exceptia iesirilor pana la o bara de batut covoare sau pana la containerul de gunoi din spatele blocului sau pana la masina din fata blocului.

De prima iesire, la biliard, ai mei nu au aflat niciodata. M-am temut de reprosuri. A fost un moment bun. Nu m-as fi asteptat sa ma descurc. Adica na, aveam masa de biliard acasa de cativa ani buni, ma descurcam bine la capitolul nimerit gauri, dar... acasa nu aveam cu cine sa joc, habar nu aveam de reguli. Apoi am fost cu colegii si cu profa de religie la colindat profesori inainte de Craciun. A fost prima si singura data in viata mea cand am fost la colidat. Si tata a sunat la politie pentru ca nu am fost inapoi acasa la ora 8 seara. Cunostea pe cineva si l-a pus pe om sa verifice daca a avut loc vreun incident in care sa fi fost implicata o persoana cu numele meu.

A treia iesire a fost tot inainte sa se termine iarna. Dupa olimpiada locala de engleza care s-a tinut in anul ala la liceul de arta. E o alta chestie pe care n-o sa o uit niciodata. A fost a doua oara in viata mea cand am simtit ca cineva imi ia apararea (prima data fusese in generala cand colega mea de banca si singura mea prietena pana in liceu se luase de alti copii care radeau de mine). Sa explic ce s-a intamplat atunci. Urma sa mergem la o cofetarie de pe Republicii. Si am traversat pe trecerea de pietoni care e aproximativ in fata la Modarom (Modarom pe vremuri, dracu' stie ce-o mai fi acum acolo). Eu ramasesem la urma. Intotdeauna ramaneam la urma, eram timida, inceata. Si in urma mea a trecut in viteza un troleibuz. Nici macar nu a incetinit. Pe mine m-a ratat, dar mi-a sters ghiozdanul. Eu n-am zis nimic, dar una din colege a luat foc. Si da, chiar m-a impresionat asta. O alta chestie pe care n-o s-o uit niciodata a fost ca... eu ma uitam ca dobitoaca acolo in cofetarie. Nu stiam sa comand ceva, nu stiam sa cheltui bani. Serios. Avesm mereu suficienti bani la mine "in caz ca..." dracu' stie ce. Dar nu stiam ce inseamna sa ies in oras fara ai mei, nu stiam ce inseamna sa cumperi ceva. DA, aveam buletin si eram chiar asa... salbatica. Special pentru cumparaturi nu imi placea sa ies cu ai mei. Asa ca mai mereu ramaneam acasa cu astfel de ocazii. La cate o cofetarie... ai mei stiau ca imi plac chestiile cu ciocolata si selectau ei ce era cu cioco si li se parea lor mai proaspat. Eu nu avusesem pana atunci treaba decat cu holbatul pe pereti (Dumnezeule, era in Piata Sfatului o cofetarie care imi placea mult, "Floare de Colt" - nu mai tin minte nimic legat de prajiturile de acolo, in schimb tin minte perfect scaunele, peretii, luminile, geamurile, aplicele de pe pereti... si tin minte ca am fost acolo rept rasplata pntru ca luasem premiul intai in clasa intai) si cu mancatul prajiturilor.

La inceputul liceului mi-a fost frica. Ca si noii colegi o sa-si bata joc de mine asa cum se intamplase mereu in familie, la gradinita, la scoala generala. O teama care a ramas mereu acolo, chiar daca momentul de care ma temeam n-a mai venit niciodata. A fost un adevarat soc sa vad ca toata lumea se poarta frumos cu mine. M-am simtit asa rasfatata. Si asta m-a facut sa-mi fie si mai teama. Ca de fapt sunt asa cum imi zicea mama ca sunt. Ca se poarta asa frumos cu mine pentru ca nu ma cunosc suficient de bine. Ca o sa-i dezamagesc. Asa ca am tras tare. La tot ce puteam eu sa trag tare. Si e asa de al dracului de ciudat ca toata tema aia de reprosuri pe care chiar le primeam de la ai mei in generala nu m-au facut sa trag asa tare ca teama de reprosuri pe care nu le-am primit niciodata in liceu. La fel de ciudat e ca... desi am tras mai tare ca niciodata, notele au inceput sa ma intereseze mai putin ca niciodata. Nu-mi convenea o chestie? Dadeam foaia goala. Sa-mi puna 2. Cui dracu' ii pasa? Aveam atitudinea aia de "you can kiss my ass, I know what I know!" Pentru prima data in viata aveam senzatia aia usor sinistra, dar asa delicioasa de "so now you are powerful!"

Lucram suplimentar in draci in liceu. Deja era un fel de joc de-a soarecele si pisica cu ai mei sa nu ma prinda ca stateam noptile sa lucrez probleme suplimentare. Imi placea sa lucrez cu muzica, dar noaptea trebuia sa am liniste, sa fiu mereu cu urechile ciulite ca poate vin sa ma verifice. Aveam un spatiu gol in spatele sertarului. Acolo aveam becuri de rezerva pentru situatia in care ma prindeau si imi luau becul. I-am urat pentru chestia asta. Dupa toate reprosurile ca sunt proasta, ca sunt lenesa... tot ei nu vroiau sa ma lase sa fiu altfel. Pot sa inteleg ca erau ingrijorati pentru mine, dar tot n-o sa le iert niciodata modul in care au abordat problema. Am plecat din Brasov dupa liceu. Inainte de liceu nu mi-as fi pus vreodata problema sa plec vreodata din Brasov. Dupa liceu nu mai suportam sa stau cu ei. Toata lumea mi-a zis ca lucrurile o sa se schimbe dupa ce o sa fiu departe de ei cateva saptamani, ca o sa-mi fie dor sa stau cu ei. Lucrurile s-au schimbat, dar in directia opusa. Nu mai suport sa stau sub acelasi acoperis cu ei nici trei zile. Mai mult, dupa ce am stat atata timp singura, nu mai suport sa mai stau in aceeasi casa cu nimeni altcineva.

Da, am ajuns sa fac mari tampenii in urma certurilor cu ai mei in liceu. Si am continuat asa si in facultate, de fiecare data cand ma vad cu ei, de fiecare data cand ne certam la telefon. Si sunt in continuare cuminte, tacuta si timida.

Ca un fel de paranteza sau... nu stiu nici eu. Dar habar n-aveam unde sa pun asta. E vorba de o amintire din liceu. Din dupa-amiaza aia din clasa a noua cand eram in clasa si asteptam sa vina profa de religie ca sa mergem la colindat. Gramada in jurul catedrei. Era vorba despre sex. O colega a zis "Cei mai cuminti o s-o faca primii... except they won't tell." Cred ca se aplica la mai multe. Nu se stie ce fac de fapt copiii cuminti. Decat atunci cand consecintele nu mai pot fi ascunse. Si ce soc atunci, nu? Copilul perfect, olimpic, era prieten cu heroina.

Ascult, observ, trag concluzii, fac planuri, provoc, actionez in liniste. Nu spun niciodata ce am de gand sa fac. Mi-e prea frica de faptul ca s-ar putea sa-mi puna cineva bete in roate. Daca povestesc despre ceva, cu siguranta chestiunea respectiva e deja moarta si ingropata. Doar ca la momentul respectiv ma amuza sa dezgrop cadavre. Ah, in caz ca se intreaba cineva, da, cadavrele put (si cred ca asta e momentul potrivit sa anunt ca cine a reusit sa citeasca tot pana aici primeste o prajiturica la pachet cu un craniu - da, pot fi asa dezgustatoare uneori). Iar alea care sunt inca oarecum vii put si mai tare. D-aia n-o sa discut tampeniile zilei de azi sau ale zilei de ieri.

• Am facut clatite la sfarsitul asta de saptamana. N-au iesit cauciucuri de tractor asa cum au iesit gogosile emo de care povesteam acum un an. Poze putin mai tarziu. Acum sunt prea agitata. Si mi-e prea frig.
• Sunt o mare uituca am uitat sa zic de crima comisa. De mica am fost o ticaloasa, nu-i asa? E drept, mai calc uneori stramb si mai comit si cate o fapta buna.