on the verge of extinction... again

Fara chef. Fara energie.

Mi-e scarba de mine. Mi-e frica de restul lumii. Ma simt vinovata din cauza a ceea ce am facut eu. Ma enerveaza la culme ceea ce au facut altii. Imi pare rau, dar m-am simtit ca si cum cineva m-a lasat fara plasa aia de siguranta pe care mi-a fost atat de greu s-o prind... si nici macar nu am reusit s-o prind prea bine. Imi pare rau, dar n-am vazut alta iesire mai curata, rapida si discreta.

As vrea sa am pieptul plat, ma simt vulgara asa... Mda, mi-am luat tricou cu Casper. Marime de copii. Stramt in zona bustului, larg mai jos si o idee cam scurt daca e sa fie combinat cu ceva cu talie joasa. Imi place, imi plac desenele si nu e chiar asa stramt. Nu cat sa ma deranjeze, nu cat sa nu mai pot sa port altceva pe sub el. Dar e de copii si eu nu arat a copil. Ma rog, nu daca scoatem mutra din discutie.

Am sapte taburi deschise in afara de asta. Celelalte sunt cu tutoriale. S-au tot adunat de duminica seara. Dar pur si simplu nu am chef de ele. Nu mai am chef de nimic. Stau in fata calculatorului si nu ma mai simt in stare sa fac nimic. Orice e prea obositor. Nici chestia asta nu stiu cand o s-o termin de scris.

Evident, pentru o fana Ferrari nu poate fi decat rosu. Rosu Ferrari. Si merge si invers... "Ferrari red" e primul gand din mintea mea atunci cand vad nuanta aia. Pentru ca e cea mai veche semnificatie pe care i-o cunosc. Sunt peste 15 ani... in care am avut caiete (si vai, cat imi placeau caietele alea Pigna pe care nu le puteam gasi decat in metro pe vremea aia... sau poate se mai gaseau si prin alte parti, dar nu stiu eu...), calendare cu Ferrari, am purtat tricouri, sepci cu Ferrari, am avut postere si felicitari cu Ferrari peste tot prin camera. Ah, si carti despre Ferrari. Si nu stiu de ce am folosit timpul trecut... inca am.

Si de cand am descoperit magazinul Ferrari de pe Calea Victoriei mi-am tot zis ca intr-o zi o sa-mi iau si eu o miniatura...

Ocazional, culoarea capata si alte semnificatii. Am fost imbracata in rosu la banchetul claselor a XII-a. Pantaloni scurti rosii si tricou rosu fara spate. Am purtat un tricou rosu la examenul de Calculus II (anul I, semestrul II, fixat de mine la inceputul sesiunii... pentru ca am vrut sa scap cat mai repede de materiile care mi se pareau mie simple)... e drept ca pe sub o bluza de blugi... verde (care mergea cu blugii verzi luati inainte de inceperea facultatii, rupti in genunchi in anul III si aruncati definitiv in anul IV cand au cedat si prin alte parti... inca mai am cureaua de la ei...).

A doua runda de videoclipuri proaspete de la trupe care imi erau necunoscute pana anul asta. Aaa... recunosc ca de doua din ele mai auzisem. Doar ca nu mai ascultasem niciodata pana acum ce canta. Asa ca se poate spune ca intra la categoria noutati. Seven, Glorior Belli, Hate Eternal, Terror, Chimaira, XorigiN, Work of Art.

O sa incep cu cehii de la Seven, pentru ca la ei m-am gandit si cand am facut listuta de vineri. Doar ca n-am mai gasit videoclipul pe care doream sa-l pun - Get It (filmat live la un festival din Cehia, urcat tot de Nuclear Blast acum vreo saptamana, disparut dupa cateva zile). Daaar... mi-am adus aminte ca mai au si un alt videoclip recent. Un videoclip propriu-zis pentru No Surrender, alta piesa de pe noul lor album, Freedom Call (care urmeaza sa iasa in mai putin de o saptamana). Personal, prefer Get It. No Surrender nu m-a impresionat asa tare initial. Probabil si pentru ca in aceeasi zi i-am descoperit si pe olandezii de la Mayan cu videoclipul lor (which did have the bigger impact). Get It insa m-a prins din prima si a fost motivul pentru care am revenit la No Surrender. Care totusi nu suna deloc rau si are un videoclip interesant. Ah, si in caz ca exista cineva caruia i se pare ca aude "I masturbate"... i se pare! Serios, spune de fapt "how much to pay it?". "Come the winter, come the flame, no more fear within... Memories get lost today, I never give in! I'm alive, I'm on my way as the night gets old... No surrender, no dismay, hands are growing cold! How much to pay it? Raise your head and say you'll live every day... every day!" That's how the song goes...

Sau ce am invatat in seara/ noaptea asta ca nu e bine sa faci.

Sunt seri in care visez la diverse chestii. Si uit. De toate chestiile care merg prost. Ceea ce e o minune, pentru ca sunt atatea. In fine... Si ma apuca asa un chef de topait, de tumbe... Pe muzica, bineinteles. In seara asta a fost Nightwish. Ce anume fac pe fiecare piesa depinde de cum suna piesa respectiva. Pe piesele care au bucati linistite si bucati intense sar peste scaune pentru ca de obicei pun pauza dupa cinci sarituri, asa ca am nevoie de intervalul ala de "liniste" in care nu fac altceva in afara de cativa pasi saltati plus scuturat picioarele. Pe piesele mai "liniare" ma indoi, fac cativa pasi saltati, cateva tumbe... chestii care iau mai putin timp... si mai putin spatiu (nu parcurg alergand tot holul jumatate din camera ca apoi sa sar peste scaun si sa incerc sa ma opresc pana in perete... plus ca dupa aia trebuie sa ma grabesc sa ajung iar in capatul holului ca sa am timp sa bag toate sariturile pana cand piesa devine iar linistita).

In seara asta. Penultima piesa din playlist, She Is My Sin. Si eu eram deja uda leoarca de transpiratie la sfarsitul ei (au fost 14 piese in total - n-am mai facut chestia asta in ultima vreme si mi-a fost teama ca nu mai rezist pana la sfarsit daca fac un playlist de doua ore- doua ore si jumatate). Ultima piesa, Sleeping Sun...

Cateva sarituri intr-un picior in timp ce il scuturam pe celalalt. Si o tumba cu spatele. Chinuita. Bleh... Si apoi am mai vrut sa incerc una. Dar de data asta...

Altfel spus, videoclipuri. Toate au doua lucruri in comun: sunt din 2011 si apartin unor trupe care acum un an imi erau complet necunoscute. Ma rog, intr-unul din videoclipuri apare si Andi Deris de la Helloween... faptul ca i-am vazut numele in titlu fiind si motivul pentru care am dat click pe videoclip atunci cand l-am vazut in dreapta la Suggestions. Dar in rest... numai nume necunoscute pentru mine pana anul asta. Mayan, Wolf, Hayate, Outloud, Wicked Sensation, Stampede.

Cu riscul de a adormi oamenii obositi dupa o saptamana de lucru, o sa incep cu niste greci - Hayate, care din cate am inteles eu sunt la primul lor EP. Suna a... o intoarcere in timp? Placut, in orice caz. Merita ascultat macar o data, aduc putin a White Lion (pentru cei interesati: si Mike Tramp are un nou album - iar piesa asta e geniala). Videoclipul insa mi se pare slabut, obosit si monoton.

Voiam sa scriu despre chestia asta acum un an. Dar pana la urma n-am mai avut chef. Insa in urma cu vreo doua? trei? saptamani am auzit intamplator o discutie in cora. Eram la inghetata si un cuplu a aparut langa mine. Cam de varsta mea amandoi, poate ceva mai tineri. De obicei am deviatie cand se apropie cineva, chiar daca e vorba doar de o mamica plus copil mic. Asa ca m-am indepartat putin de ei. Nu prea tare pentru ca eram curioasa sa studiez daca nu cumva in zona respectiva au sortimentul asta de inghetata. Asa ca am putut sa vad si sa aud cum tipa si-a tras prietenul de mana si i-a aratat ceva - "uite, pui, inghetata din aia de care mancai cand erai mic! vrei?" Dupa ce au plecat, am trecut iar pe acolo si am vazut spre ce aratase tipa (poza din dreapta). Da, e produsa de Antarctica. Adica producatorul de inghetata a carui sigla seamana cu sigla durex. Adica e intr-un dreptunghi cu colturile rotunjite.. Nu stiu daca am mai povestit, dar acum doi ani mi s-a intamplat sa vad o cutie frigorifica albastra cu sigla Antarctica pe ea si sa mi se para initial ca acolo e o reclama la durex extra safe.

Polar. Eu am auzit de ea recent. Am citit pe alte bloguri, i-am auzit pe altii pomenind-o. Eu nu tin minte sa ma fi intalnit vreodata cu ea cand eram mica. N-o asociez cu copilaria. Asa cum nu asociez cu copilaria nici o multime de alte chestii de care majoritatea celorlalti de varsta mea (interval destul de larg, plus/ minus 10 ani) isi aduc aminte cu nostalgie.

Si, pana sa mi-o identifice altii clar, eu crezusem ca inghetata Polar care a revenit e asta. Sau asta.

Cred ca prima amintire cu asa ceva e cea a unei pisici. Eram la tara, la parintii mamei. Pisica tocmai prinsese un soricel. Dar i-a dat repede drumul. Si de acolo de unde-si ridicase gherutele, pe spatele soricelului au aparut firicele rosii. Dar a incercat sa fuga. Si pisica l-a lasat. Pentru putin timp. Dupa care l-a oprit cu aceleasi gherute. Apoi i-a dat din nou drumul. Si scena s-a repetat. De vreo cateva ori.

Aveam sa vad iar scena multi ani mai tarziu. In desene animate (si nu, nu ma refer doar la foarte cunoscutele Tom & Jerry). Dar parca nu semana asa tare cu ce vazusem atunci cand eram mica. Desenele animate erau fara sange, soricelul era un drac, iar pisoiul si-o lua in cele din urma peste bot. Si intr-unul din desenele alea, pisoiului i se adresa o intrebare: "Didn't your mommy teach you not to play with food?"

La intrebarea aia ar fi trebuit sa raspund si eu cu nu. Pentru ca ma joc...

... sa va binedispuna trecerea la o noua rola de hartie igienica? Sau la un nou sapun? Sau la o noua pasta de dinti? Sau la un nou prosop? Sau la ceva nou in general?

Cand eram la scoala, eram mereu incantata sa trec la un caiet nou. Sau chiar si la o pagina noua. Si incantarea asta venea cu promisiuni pe care mi la faceam doar mie. Ca asta o sa arate perfect. Fara nici macar un rand scris urat. Fara nici o greseala (si, in consecinta, fara nici o corectura). Ma simteam bine si de fiecare data cand imi incarcam stiloul cu cerneala. De fiecare data cand incepeam o noua culegere de probleme. De fiecare data cand incepeam ceva nou.

Ceva nou in ultima vreme? Multe.

Ma holbam la niste poze cu Saturn si satelitii sai si mi-a atras atentia asta.

That must have been one Hell of an impact. A fost primul meu gand in momentul ala. Craterul e absolut urias raportat la dimensiunile bolovanului lunii saturniene.

Daca am avea asa ceva pe planeta asta, am putea sa bagam un intreg continent intr-o astfel de cratita...

10 kilometri adancime. Nici Everestu' n-are 10 kilometri.

Bolovanu' e crapat si in partea cealalta din cauza impactului.

Must have been one Hell of an impact.

Incerc sa-mi imaginez cum a aratat, cum ar arata in cazul Pamantului un astfel de impact. Apa din ocean evaporandu-se, bucatele de planeta pierzandu-se in spatiu...

Au cazut de pe birou...

Nu stiu exact ce se vrea a fi asta. Poate un fel de explicatie pe care nici macar n-o datorez nimanui. Probabil ca voi mai scrie macar o vreme. Despre muzici, desene, programare, astronomie, desene... la dracu', asta am scris deja... Dar nu va mai fi un blog.

In fine... in caz ca existau oameni curiosi, ideea asta nu tine. Testata azi. Mdeah, tot in mijlocul zilei, tot pe bulevard, eu tot nemachiata, tot fara haine stramte/ in culori stridente. Aceeasi poveste, doar alti idioti. Cinci sau sase, nici nu mai stiu. Mda, atat de atenta eram la ei... Din pacate, ei au fost un pic mai atenti.

Altii cu Farmville (sau cum dracu' se cheama, eu sunt ignoranta la capitolul asta, nici macar n-am cont de Facebook), eu cu... Solar System Builder! In decembrie 2010 descopeream Jigsaw Puzzle Generator si ajungeam sa pierd zilnic macar vreo doua ore din cauza lui, incercand mereu sa-mi imbunatatesc timpii - chiar, poate cineva sa coboare sub 3 minute? Tin minte ca cel mai bun timp al meu a fost de vreo 3 minute si 50 si ceva de secunde. Azi am dat de jucaria asta cu sistemul solar... si nu ma mai pot dezlipi de ea.

Chiar daca primul lucru pe care l-am aflat e ca... daca as fi creat eu sistemul nostru solar, ati fost morti pana acum. De fapt nici nu stiu daca Pamantul ar fi supravietuit suficient ca sa ajunga sa apara viata pe el. Si nu, faptul ca nu citesc niciodata instructiunile inainte n-a avut prea mult de-a face cu asta. Modul in care functioneaza jucaria asta e chiar foarte usor de inteles.

In primul rand, primiti o stea in jurul careia sa va construiti sistemul solar. Puteti sa selectati ce tip de stea (drace, mereu scriu star...

Inca un "la multi ani!" si inca o istorie muzicala personala... amandoua pentru acelasi nume la care am ajuns din mai multe directii.

Probabil ca o sa ma consider mereu inculta din punct de vedere muzical. Mi-am petrecut doua treimi din viata pana acum fara sa am habar de nimic din ce tine de "zona" asta. Si asta face ca ultimii ani sa-mi para foarte bogati in descoperiri. Cum a inceput totul cred ca am mai povestit... Pe scurt, a fost ceva de genul i-am vazut mutra lu' Steven Tyler la televizor, m-am speriat ("brrr, urat mai e individu'!"), am schimbat canalul (nu inainte sa-mi ramana pe creieras ca scria "Aerosmith" in stanga jos)... pentru ca la putin timp dupa sa ajunga sa-mi placa o piesa auzita la radio in timp ce lucram la mate... piesa despre care nu aveam sa aflu decat la sfarsit ca le apartine celor de la Aerosmith. Si asa s-a nascut interesul pentru Aerosmith si pentru muzica rock in general.

Aveam in jur de 20 de ani (mhm, asta se intampla prin 2004) cand, cautand pe net (la altii, eu n-aveam pe atunci net acasa) raritati/ curiozitati Aerosmith, m-am impiedicat de piesa asta (ahem, dupa cum se poate banui, un mp3 gasit pe DC++). Si daca de Dio auzisem (a nu se intelege ca ascultasem inca, doar ca macar imi trecuse pe la urechi numele), celalalt nume imi era complet necunoscut. Si eu am fost initial convinsa ca e vorba de o tipa (ooops, da, stiu... inculta rau). Si n-am "sapat" ca sa aflu mai multe. Pentru o vreme...

[Brrr, nu-mi vine sa cred ca scriu eu asa ceva. Eu, aia care mereu se plange, aia care de obicei foloseste blogul doar ca sa-si verse dracii si frustrarile... In fine, daca tot m-a pocnit sentimentu' (in timp ce ma holbam la moaca lu' Mickey Mouse si discutam despre inghetata) si dorinta de a scrie despre el, presupun ca o sa o duc pana la capat.]

Imi place vara pentru ca inseamna zile lungi. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viata in Brasov. Intr-un bloc. La etajul patru. Ultimul etaj. Intr-un apartament cu geamurile catre est. In fata geamului camerei mele nu erau decat case pe o distanta de aproximativ un kilometru. Am invatat sa apreciez un rasarit frumos. Imi placeau la nebunie cele din timpul verii. Ma trezeam inainte de ora sase pentru ele. Acum locuiesc in Bucuresti, la etajul trei, am toate geamurile catre nord si la nici 100 de metri distanta am un bloc de 12 etaje. Un bloc verde. Atat de verde incat nici vaca nu-l mananca*. Desi probabil ar manca frunzele copacilor care mai mascheaza din el in partea de jos. In fine, ideea e ca nu mai vad nici un rasarit pe geam dimineata. Dar tot imi face placere sa ma trezesc inainte de sase si sa vad ca afara e lumina.