on the verge of extinction... again

In continuarea chestiei asteia.

Duminica dimineata. Dupa un somn ca dracu'. Pe undeva regretand ca m-am dat dusa de la hotel. Si da, Alex, probabil n-ar fi avut chef de noi la 3- 4 noaptea. Da' daca ma mananca si incep sa ma scarpin, eu nu stiu sa ma opresc din scarpinat pana n-am mainile pline de sange.

Asta si la propriu. Am o cicatrice urata pe glezna stanga. Are mai mult de sapte luni. Ma manca glezna si m-am scarpinat. Mi-a luat mult sa curat sangele din jurul unghiilor. De taiat unghiile nu mai putea fi vorba, erau proaspat taiate.

In fine. Revenind la ziua de duminica, 5 iunie. Dimineata. Ma rog, dimineata mea, apropiata de pranz. Pierdut putin vremea aiurea, apoi echipat iar si revenit la hotel. La o ora nu prea fericita pentru pistruii mei, motiv pentru care decid sa ma apropii mult mai mult de intrare decat sambata.

Daca te apuci sa scoti chestii dintr-o cutie, parca se multiplica in timp ce faci asta pentru ca la sfarsit nu mai intelegi cum dracu' au incaput toate acolo inainte.

Daca pleci cu o ora si zece minute mai devreme cand stii ca faci sub 50 de minute si asta cu asteptat cate zece minute de fiecare data cand schimbi metroul, garantat metroul va veni fix cand calci pe peron si drumul va lua sub jumatate de ora, deci vei ajunge cu 40 de minute mai devreme. 40 de minute pierdute aiurea asteptand.

Mi-am imaginat intotdeauna ca asa ceva se intampla cu premeditare. Studiat fiecare miscare timp de luni la rand. Dar n-a fost asa.

A fost o gluma la inceput, atunci cand am vazut interviul in care Joe spunea ca vor sa mearga la Bran. Si, oricat as fi aparat drumul spre zona in care m-am nascut, nici eu am crezut ca a vorbit serios.

Apoi, in seara zilei de 2 iunie, mi-a aparut in timeline tweetul care anunta ca au ajuns in Bucuresti. Pe de o parte, am rasuflat usurata pentru ca, pana in momentul acela, imi fusese teama ca nu vor mai sosi si concertul nu se va mai intampla. Nu cred ca o sa uit vreodata ce s-a intamplat anul trecut. Pe de alta parte... deja? De ce? Nuuu... Cum sa spun asta sa nu sune ca dracu'? Bucurestiul, si in special Centrul Vechi, nu e un loc in care sa-mi doresc sa stea prea mult daca vreau sa mai revina pe aici. Daca iau ceva de la un restaurant? Daca sunt jefuiti?

Ca mine! Dar exact ca mine!

Miercuri, 1 iunie. Am fost la Penny. Cel de pe Pallady. Aveau nectarine la reducere. Am luat una, am cantarit-o pe cantarul de la raionul de fructe. 90 de grame. Am mai luat doua-trei maruntisuri si m-am dus sa platesc tot. Am fost usor surprinsa pentru ca totul a costat mai mult decat ma asteptam, asa ca pe drum am inceput sa studiez bonul. Si am constat ca nectarina mea devenise 125 de grame pe ala. Am ajuns acasa si am cantarit-o pe cantarul din bucatarie. La fel ca la raionul de fructe. Ceea ce era de asteptat pentru ca mai luasem chestii de calibru similar si stiam ca nu prea trec de 100 de grame.

Miercuri, 8 iunie. Povestea s-a repetat aproape identic cu o pruna. Acelasi magazin, aproximativ aceleasi gramaje, nu m-am trezit sa verific pana acasa. In conditiile in care cu o zi inainte luasem o pruna de dimensiuni asemanatoare dintr-un alt Penny si aia nu ajunsese sa cantareasca cu 38% mai mult la casa fata de raionul de fructe.

Mbine. Sa speram ca macar acum m-am invatat minte.

Luni, dar eu am gasit instiintarea de-abia in noaptea urmatoare, cand m-am intors de la concert.

Happiest girl in the world. Part two. And trust me, this one has been a billion times better. As for the when, after they leave because the pictures give away the where.

Se da una bucata brontozaurel care se apuca sa se uite la concertul Hollywood Vampires de la Lisabona. Asa, de incalzire pentru luni.

Se termina cea de-a treia piesa, dedicata lui Marc Bolan, vad ca Joe se duce in spate, parca e cineva acolo cu o alta chitara. Nimic neobisnuit, stiu de mult timp ca schimba destule intr-un concert, are anumite preferinte pentru anumite piese, motiv pentru care pot identifica uneori in timpul carei piese a fost facuta o poza.

In fine, Alice face prezentarile we are the Hollywood Vampires and we pay homage to our dead drunk friends... here comes one now si incepe o noua piesa, dedicata lui Keith Moon. Alice scapa de haina, Joe se duce mai spre dreapta... ecranului, zoom in... pe Joe. Si vad un cablu alb si o chitara alba... ce mama dracului? Cablu? Joe?! Ce chitara e aia? Nu tin minte s-o mai fi vazut vreodata.